Cand era mai mic, Matei s-a speriat foarte tare de un caine si, de atunci, a ramas precaut in preajma patrupedelor.
Imi povestea mai demult cineva ca avea un amic terifiat de caini, in asa hal incat a trebuit sa recurga la terapie. Primul sfat pe care terapeutul i l-a dat a fost: "Cand vezi un caine iti repeti in gand: Eu iubesc cainele, iar cainele ma iubeste pe mine".
Ca sa destind atmosfera ori de cate ori suntem in preajma unui catel, i-am sugerat lui Matei sa recite: Eu iubesc cainele, iar cainele ma iubeste pe mine.
Zis si facut. Intalnim primul caine, intr-una din lungile noastre plimbari, iar Matei ia pozitia declamativa si turuie: Eu il iubesc pe caine, cainele ma iubeste pe mine.
Cainele l-a ignorat pe Matei, iar Matei a gasit reteta pentru intalnirile lui canine.
Pana intr-o zi cand, ajunsi in parc, am dat peste un pui de labrador, dornic de joaca si iubitor de tanci. Puiul mai-mai sa sara in bratele lui Matei, care a luat pozitia de drepti si si-a inceput repertoriul dat de circumstante: "Eu il iubesc pe caine, cainele ma iubeste pe mine".
Labradorul, nimic, parca poezia lui Matei a fost o invitatie la joaca, sarea in jurul lui ca un apucat, dadea din coada, latra vesel, moment in care Matei a rupt-o la fuga pe aleile parcului, cu puiul de labrador pe urmele lui, zbierand (Matei, nu cainele) din toti rarunchii: "I-e-e-e-u-u-u il iubeeeesc pe caaaaineeeee, caaaaiiiineeeeleeeee maaaa iubesteeeee pe mineeeeeee".
Va trebui sa ii spun cunostintei mele sa isi avertizeze amicul: metoda terapeutului nu se aplica in cazul puilor de labrador.
