Banii n-aduc fericirea

- "Sa mori tu ca n-o aduc!" (sceptic din fata blocului)

- Pe bune, stai sa-ti zic. Aveam un vecin batran (acu a murit), care traia cu fi-su. Mosu' era schelet si, cand veneam noaptea acasa de la munca, il gaseam bantuind pe scara blocului! Oribil! Ce vorbesc: HORROR! Dadeam nas-in nas cu el pe la 2 noaptea, cand nu mergea lumina pe scara si era luna plina.

Cred si eu ca Milla Jovovich era curajoasa in "Resident Evil". Zicea regizorul "Stop!", gata cu zombii, gata cu efectele speciale!

Pe scara noastra nu era nimic regizat. Nu puteam negocia cu scenaristul sa ma pasuiasca, macar o seara. Scheletul era la datorie si il intalneam pe la etajul 2 (eu stau la 3), lipit de zid, fara sa imi raspunda omeneste la "Buna seara!". Se lipea de perete si astepta sa trec. Va imaginati! Un cosmar! Macar ma injura, asteptam un "'te-n gura ma-tii", ca si cum as dori sa-mi pice din cer varianta castigatoare la loterie. Numai ca era invers, tacea cat sa nu ma pis pe mine de frica.

In fine, intr-o zi am aflat ca mosu' a murit! Ne-a povestit fi-su ca a dat ortu de foame.

Care era faza: mosu' stransese 10.000 de lei in bancnote d'alea vechi de 10 lei (cele portocalii). Si, cica, se dezbraca si isi freca banii de corpul scheletic. Dormea cu ei in chiloti si sub cap (dormea!, frate, nu putea sa doarma intre 1 si 2 noaptea, cand veneam eu de la munca?!).

Asta se intampla acum 5 ani, cand cei 10.000 de lei in bancnote portocalii valorau mai putin de...nimic! Nu valorau nimic!

Povestea fiul ca "tap-su" a murit pentru ca singura lui fericire ramasese frecatul de bancnote, fara sa mai bage de seama celelalte cerinte ale omului, in biologica lui trecere prin viata (la mancat, ma gandesc, in ultima instanta!).

Presupun ca incubusul meu a murit fericit, inconjurat de hartiile imprimate, care – oricum - nu ii mai sunt de nicio trebuita…acum.

Incerc sa par uman, dar si eu sunt foarte fericit ca nu mai dau nas in nas cu el.

Macar daca mi-ar fi spus cand ma strecuram pe langa el in intuneric: "Baiatu', baiatu', crede-ma pe mine, banii n-aduc fericirea. Degeaba am 10.000 de lei in bancnote, care nu mai folosesc acum. Iti spun sincer: i-as da acum ca sa fiu din nou tanar. Iti zic, banii n-aduc fericirea!"

Ei bine, in fata demonstratiei de sinceritate, i-as fi raspuns: "Sa mori tu ca n-o aduc!"

Copiii de azi - niste "obositi"

Gazeta Sporturilor se lamenta, prin vocea profesorilor Marin Vasile si Aurel Feraru, ca nu mai dau copiii pe la orele de sport, ca au crescut baremurile si ca, in genere, sportul de masa este pe moarte.

Nu voi contesta cifrele GSP-ului, dar motive gasesc.

Este adevarat, copiii aduc tot felul de scutiri de la parinti, ca sa nu participe la orele de sport.

Totusi, cand auzi despre porti de fotbal care strivesc copii si despre profesori care isi descarca nervii in falcile elevilor, nu poti sa nu-ti pui intrebari.

De la scoala generala - la liceu, am avut 5 profesori de sport si, in tot atatea cazuri, am asistat la scene cu colegi inghesuiti in spaliere sub rafalele de dosuri de palma, de parca erau blocati in coltul ringului de box. Am avut colege fortate "sa faca flotarile corect", cu blandete si tact de sergent in US Army.

In generala aveam un coleg bolnav de inima (ceva congenital). Il obliga profesorul sa mai alerge "inca un tur de scoala, ca se poate".

Fostii mei colegi au copii acum si poate, cand scriu o scutire, isi aduc aminte de "profesorul de sport" si se gandesc ca pustii lor pot face miscare si in cadrul unui club, unde au libertatea de a-si alege specialitatea.

Iar baremurile sunt mai blande acum, pentru ca scolile nu mai trebuie sa scoata pe banda oameni multi-lateral dezvoltati.

Sportul de masa este pe moarte, adevarat, dar performanta se naste din proprie vointa, iar fotbalul jucat la ora de sport nu se va compara niciodata cu miuta din spatele blocului.

Tin minte ca la ora de sport jucam fotbal cu un sictir supravegheat, dar golul era mai spectaculos cand mingea intra in poarta facuta din doua gramezi de ghiozdane, dupa ore. Iar in pantalonii de stofa si in camasa cadrilata se juca mai bine decat in trening.

Cifrele lor spun ca "performantele copiilor au scazut" si ca "sunt tot mai slabi". Ca au telefoane mobile si ca nu le mai pasa.

Dar daca ei sunt doar obositi? Satui sa li se spuna ce sa faca, nu in sensul ca "trebuie sa arunci hartia la cos" (lucru firesc si civic), ci in sensul de "daca nu esti bun la ora mea de sport, ce o sa te faci in viata, daca nici 10 ture de scoala nu esti in stare sa alergi?"...

Distante

E liniste si, nefiind in Capitala, am impresia ca seara se lasa mai repede. Sau, poate este doar efectul ploii, al vinului fiert, amestecate cu fluxul de stiri care se scurge laptos si plangacios din televizorul dat in surdina.

De fapt sunt fals, scriu randurile astea din amintiri, descriu lucruri care s-au petrecut si incerc sa le regasesc ritmul in fata calculatorului.

Dar, la momentul pe care incerc sa-l resuscitez, seara se lasa mai repede, iar flash-urile care scapara intunericul din camera alaturata imi spun ca Matei a scapat la aparatul de fotografiat si surprinde o realitate acoperita pe jumatate de degetele.

E liniste acum...

Leapşa

Am luat-o de la Jane

SUNT: prins (nu The Artist Formerly Known as...)
AŞ VREA: să nu-mi scape săpunul, dacă ajung la pârnaie
PĂSTREZ: ce nu trebuie. Îmi dau seama, abia după ce am aruncat, că îmi trebuia
MI-AŞ DORI: Un moment...vă rog!
NU ÎMI PLACE: "Pică pară..." Nătăfleţ, adică.
MĂ TEM: de singurătate! (pe bune, daia, poate suntem deştepţi şi frumoşi, dar borderline-ul mă omoară!)
AUD: ceea ce nu pot spune, literal vorbind, despre Frankie Wilde (pentru totdeauna, fraţilor, nu a existat, chit că aţi dat voi jos melodii de pe DC)
ÎMI PARE RĂU: zilnic, e compulsiv: aş fi putut închide uşa cu un gest mai teatral
ÎMI PLAC: C., Matei, noi trei pe plajă, terasele cu vedere la mare, Matei plin de ciocolată la gură şi C. alergând după el să îl şteargă
NU SUNT: recunoscător
CÂNT: mai tare sub duş decât în public
NICIODATĂ : nu am spus "niciodată" fără să nu am o undă de îndoială a doua zi
RAR: dau peste ceva. În general, tre' să caut.
PLÂNG: la "Saving Private Ryan". Recunosc! So...shoot me!
NU SUNT ÎNTOTDEAUNA: Nici tu! Fuck off!
SUNT CONFUZ: cred şi eu după, câte?, 8 beri?, cât?, 4 shot-uri?
AM NEVOIE: de TINE, înţelege asta, eşti singura slăbiciune pe care o am
AR TREBUI: să dorm liniştit 8 ore (măcar O DATĂ!)

Pentru C.

NU AI DREPTATE! Si ca sa-ti dovedesc, a patra strofa era asa:

Toamna e "Moartea" in pachetul de tarot,
Nu-i anotimp, e-un parazit,
Fals ca indicatorul poliglot
Unde sub neaosul "IESIRE" scrie "EXIT"

Cadoul perfect

Mi-a povestit cineva despre aniversarea unei prietene. Si cum suntem, neoficial inca, atinsi de criza, amicii au lasat laoparte cadourile de la Carturesti si au improvizat. I-au cumparat aniversatei un peste viu, o dorada, ca sa si-l gateasca singura. Au legat-o la ochi, pe prietena, nu pe dorada (desi in nebunia asta cu drepturile animalelor, m-as fi asteptat) si au pus-o sa ghiceasca. Fata a mirosit, a pipait, a intuit si a raspuns: "Peste!"

Sincer (corect! de fiecare data cand incepi conversatia cu "sincer", cu siguranta minti flagrant) n-am mai auzit o poveste mai...cum sa-i spun...stinsa.

Alta ar fi fost sa-mi povesteasca asa:
"Auzi, mah, a fost ziua lu'... Si s-au gandit astia sa-i faca o faza. I-au luat, frate, un peste viu de la Cora! L-au legat p-asta la ochi si i-au zis ca e o surpriza, ca tre' sa ghiceasca. S-a legat omul la ochi, a mirosit, a pus dej'tu si auzi ce debiteaza, frate: Bah, sunteti tari, sa mor io, mi-ati luat o pizda!?".

Post strict culinar

Am vrut sa scriu geva de genul "west meets east", "clash"-ul culturilor, teorii despre globalizare si cum este sa te duci pana in China ca sa mananci la KFC. Nu, frate! E mai simpla treaba: Azi am mancat mici cu broccoli!

(Nota: micii merg mai bine cu "paine si mustar", iar broccoli - au gratin cu cedar sau cascaval. Take that, Jamie!)